Terapia depresiilor nu poate fi concepută fără o psihoterapie adecvată. Pe lângă metodele clasice dinamice, în prezent sunt preferate terapiile cognitive.
Psihoterapia are rol numai în tratamentul simptomelor actuale, deoarece după tratament bolnavul își va însuși aptitudini care pot să-l ajute într-un episod următor. După prelucrarea psihoterapeutică a suferințelor depresivului, viața interioară devine mai bogată, capacitatea de empatie este accentuată. În cursul psihoterapiilor cognitive se produc modificări în elementele structurilor cognitive depresive, care oferă o protecție față de următorul episod.
O mare parte a persoanelor depresive se tratează numai cu psihoterapie. În psihoterapia depresiilor trebuie luat în considerare riscul suicidar, care poate fi evidențiat în cursul terapiei. Psihoterapia utilizată în terapiile cognitive și interpersonale este deosebit de eficientă în tratamentul stărilor depresive. Pe lângă diferitele modalități psihoterapeutice putem apela și la meloterapia (terapia cu ajutorul muzicii) – liniștitoare în depresiile sfios agitate și stimulantă în depresiile inhibat apatice. Se presupune că meloterapia ar fi una dintre cele mai vechi metode de terapie a depresiei. Biblia arată că regele David s-a vindecat de profunda lui depresie prin cântecul de liră a lui Saul. Prin meloterapie, care nu trebuie introdusă prea devreme, se obțin: atât o activizare a proceselor bio-fiziologice, cât și îmbunătățirea comunicării nonverbale și efectul reconfortant al grupului.
Terapia ocupațională și creativă a fost aplicată cu scopul detașării și distanțării persoanelor depresive de frământările legate de variatele lor evenimente psiho-traumatizante.
Terapia depresiei la vârsta a treia prezintă o serie de particularități. Trebuie să ținem cont de faptul că etapa psihofiziologică naturală este plină de întâmplări deprimante cum ar fi: pierderea partenerului, al unor rude sau prieteni apropiați, diminuarea capacităților fizice și psihice, fiind una din perioadele care solicită individul la noi reajustări, adaptări și conformări. După cum se vede, vârstnicul se află în perioada ”marilor pierderi” , iar ca motive de bază a instalării depresiilor putem enumera: diminuarea funcțiilor psiho-fizice, replierea, singurătatea, izolarea de către cei din jur, scăderea valorilor sociale interumane, pierderea persoanelor apropiate (”sindromul cuibului gol”).
Singurătatea duce la tulburări de dispoziție, nesiguranță, deranjări ale somnului, plictiseală și depresie. Pensionarea prin întreruperea bruscă a activității și lipsa altor preocupări determină trăirea unor sentimente penibile de inutilitate, de povară pentru familie, și de autodevalorizare a propriei personalități, facilitând depresia și chiar suicidul.
Schimbarea domiciliului și a locuinței sau internarea vârstnicului într-un cămin de bătrâni sunt de asemenea condiții depresogene. Pe lângă cele de mai sus, atenția sporită pe care o acordă propriei persoane, dublate de boală și diminuarea forțelor fizice și psihice, pe care unii le pot accepta, creează uneori un comportament de supraefort pentru a-și menține vitalitatea și forțele anterioare, ceea ce poate duce la decompensări organice și psihice, mai ales de tip depresiv.