În cadrul psihoterapiei anxietății există mai multe abordări:
- Abordări clasice;
- Abordări interpersonal;
- Abordări din perspectiva relației obiectuale;
- Abordări din perspectiva psihologiei individuale.
- Abordările clasice nu își propun direct ameliorarea simptomelor, ci se adresează determinanților inconștienți ai simptomelor. Anxietatea este abordată prin investigarea cauzelor dinamice subiacente care o determină. Anxietatea constituie punctul de pornire al interviului psihanalitic, căutându-se evenimentul precipitat al acestei stări.
- Abordările interpersonale. Sullivan era convins că dificultățile emoționale rezultă din experiența neadecvat înțeleasă. Obiectivul său în terapie a fost să traseze procesul interpersonal de-a lungul stadiilor de dezvoltare. Experiențele de genul „EU-NU” atrag stări de anxietate devastatoare; cele de „EU-RĂU” măresc anxietatea, fiind asociate cu dezaprobări parentale, interziceri. Experiențele ”EU-BUN” sunt asociate cu reducerea anxietății sineluI antrenând integrare și securitate.
- Abordările din perspectiva relației obiectuale. Acestea resping ideea clasică freudiană despre libido spunând că indivizii sunt mai mult în căutarea unui obiect. Pierderea obiectului primar (mama) este percepută ca pierderea sinelui (anxietate core). Pornind de la această experiență de pierdere infantilă, individul își dezvoltă anumite poziții defensive care îl vor feri de noi suferințe; el își restrânge relațiile sociale și se atașează față de obiectele interne. Aceasta reprezintă compromisul schizoid care oferă protecție față de experimentarea obiectului real, uneori frustrant.
- Abordările din perspectiva psihologiei individuale. Rolul terapeutului este să identifice eșecurile de empatie, să asigure o atmosferă de înțelegere față de anxietatea de eșec a pacientului și să restaureze treptat experiența de încredere empatică, funcționând adesea ca oglindă.
Din aceste abordări fac parte:
a) tehnicile comportamentale – acestea ocolesc cauzalitatea anxietății, abordând direct, operativ, efectele acesteia, anume comportamentele maladaptative (inadecvate), pornind de la premiza că aceste comportamente disfuncționale sunt achiziționate prin învățare. Principiul acestor psihoterapii se bazează pe decondiționarea comportamentelor maladaptative (inadecvate) și înlocuirea lor prin comportamente adecvate, neanxiogene. Aceste tehnici oferă avantaje nete pentru client și terapeut. Iată cinci metode de intervenție comportamentală:
- trainingul abilităților sociale – acest demers funcționează în cazul pacienților cu fobii sociale în sensul de competență socială, destructurând în timp sentimentul de inferioritate, stânjeneală, care produc anxietate socială.
- trainingul managementului anxietății – constă dintr-o combinare a expunerii și a relaxării. Relaxarea este utilizată ca un mecanism activ de coping. Scopul primar nu este de a produce extincția anxietății ci conferirea sensului de potență clientului în stăpânirea propriei anxietăți.
- desensibilizarea sistemică – metoda constă în combinarea relaxării cu expunerea graduală imaginară și apoi in vivo.
- relaxarea progresivă – se referă la eficiența unei relaxări musculare profunde în terapia anxietății.
- terapia de expunere – tehnica aceasta constă în expunerea clientului la acei stimulenți de care se teme. Practica a dovedit că este un aport extrem de eficient și poate fi aplicat unei varietăți de stimuli fobici.
b) psihoterapia cognitivă – este un proces colaborativ de investigare între terapeut și client, de testare a realității, soluționarea problemelor, pornind de la premiza că un anume mod de gândire catastrofic sesizează anumite senzații corporale anodine (lipsite de importanță) interpretându-le ca amenințătoare pentru integritatea fizică, mentală, pentru viață chiar, generând anxietate, un anume cerc vicios care antrenează noi senzații somatice, culminând cu atacul de panică franc.
c) psihoterapia interacțională – cuprinde trei faze: analitică, de căutare a identității și de autorealizare. Ca sursă principală a anxietății este privită singurătatea.
d) psihoterapia de grup – are doar rol de susținere, de revigorare a psihoterapiei individuale. Pacienții percep în general includerea în grup ca reject din partea terapeutului și cred că este o formă inferioară a terapiei individuale.
e) psihoterapia cognitiv comportamentală – acest demers psihoterapeutic reunește principiile psihoterapiilor cognitive și comportamentale, abordând holistic cauzele și efectele anxietății. Principiile metodei constau în identificarea, controlul, eliminarea cognițiilor maladaptative (inadecvate), reducerea anxietății anticipatorii, destructurarea ritualurilor și încurajarea conduitelor funcționale adecvate.